O existentã care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare...

Trandafiri si greseli - Povestea unei mari iubiri (Partea I)

(...)

Iar oamenilor le lipseste imaginaþia. Ei nici nu prea vorbesc. Ei doar repetã ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima. Si nu mai tacea.

(...)

- Ce înseamnã "a domestici"?
- E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnã "a crea legãturi…"
- A crea legãturi?
- Bineînteles, spuse vulpea. Tu nu esti deocamdatã pentru mine decît un bãietel care se aseamãnã perfect cu oricare altul dintr-o sutã de mii de bãietei. Si eu nu am nevoie de tine. Si nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sutã de mii altele. Dar dacã tu mã domesticesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unicã pe lume...
- Încep sã înteleg, zise micul print. Este o floare... cred cã ea m-a domesticit.

(...)

 - Mergi sã revezi trandafirii. Vei întelege cã al tãu este unic pe lume. Vei reveni sã îmi spui adio, iar eu îti voi face cadou un secret.
Micul print plecã sã revadã trandafirii.
- Voi nu sunteti deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentati nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit si nici voi nu ati domesticit pe nimeni. Voi sunteti precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sutã de mii. Dar eu mi-am fãcut-o prietenã si acum este unicã în lume.
Trandafirii erau stînjeniti.
- Voi sunteti frumosi, dar sunteti goliti de întelesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv sã mori pentru voi. Bineînteles, pentru un trecãtor obisnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toti la un loc, pentru cã el este cel pe care l-am udat. Pentru cã el este cel pe care l-am adãpostit cu paravanul. Pentru cã el este cel cãruia i-am omorat omizile (în afarã de douã-trei cît sã aibã si fluturi). Pentru cã el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lãudîndu-se, ori, uneori, chiar tãcînd. Pentru cã este trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
- Adio, îi spuse el…
- Adio, spuse vulpea. Iatã secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se aratã ochilor.
- Ceea ce este important nu se aratã ochilor, repetã micul print, ca sã îsi aducã aminte.
- Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tãu îl face atît de important.
- Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetã micul print, ca sã îsi aducã aminte.
- Oamenii au uitat acest adevãr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie sã uiti. Esti rãspunzãtor de ceea ce ti-ai apropiat, de ceea ce ai domesticit. Esti rãspunzãtor de trandafirul tãu…
- Sunt rãspunzãtor de trandafirul meu... repetã micul print, ca sã-si aducã aminte.

(...)

Confessions of a Shopaholic - pentru concurs si pentru el

            Confessions of a Shopaholic nu e un film iesit din comun. Nu spune povestea unui destin extraordinar. Nu ne face cunostinta cu vreun personaj memorabil si nu include niciun recital actoricesc. Confessions of a Shopaholic abordeaza o tema tocita si intoarsa deja pe toate partile de industria cinematografica: femeia obsedata de moda si implicit dependenta de cumparaturi. Insa datorita concursului Hollywood Multiplex (care invita spectatorii sa scrie pe o tema recurenta a scenariului) am incercat sa urmaresc filmul cu o atentie deosebita, pentru a prelua cat mai multe elemente pe care sa le pot transpune in scris. Insa, involuntar, gandurile mi-au alunecat catre experientele traite de mine la cumparaturi, catre perceptia proprie asupra modei si mai ales catre factorul care a dus la nasterea si consolidarea pasiunii mele pentru haine si accesorii: pasiunea devastatoare pentru un barbat.

            Asa ca Rebbeca n-a beneficiat de atentia mea deplina nici in prima sa ipostaza, de monument dragalas al inconstientei si al obsesiei, nici in cea de-a doua (cumva neverosimila), aceea de femeie responsabila, definita de un oarecare simt al integritatii. Desi constienta ca trebuie sa identific simptome ale dependentei de cumparaturi, mintea mea se incapatana sa ruleze momente din trecut, mai mult sau mai putin legate de subiectul in discutie. Mi-am amintit cum am cheltuit trivial de mult pe o rochie pe care s-o port numai si numai pentru el si cum nu am apucat s-o port nici macar un minut. Cum ma privea admirativ de fiecare data cand ieseam din cabina de proba purtand haine ce urmau sa devina ale mele. Cum se bucura de bucuria mea de fiecare data cand imi cumparam lucruri de care ma declaram indragostita iremediabil. Cum imi declara ca cel mai bine arat cand nu port nimic - si facea asta de fiecare data cand ma entuziasmam excesiv cu privire la un articol vestimentar (si o mai face si acum cand are ocazia).

             Simptomele dependentei de cumparaturi pot semana cu cele ale unei depedente in sens general: imposibilitatea de a rezista tentatiei (de a intra in magazine), pulsatiile de adrenalina (la probarea lucrurilor), placerea aproape imorala resimtita in urma consumului (odata cu achizitionarea propriu zisa a lucrurilor), disconfortul cauzat cand administrarea este intrerupta (orele / zilele care se scurg fara a intra in magazine si fara a cumpara)... A fi shopaholic poate fascina si prin prisma cauzelor care genereaza acest fenomen: competitia permanenta cu ceilalti, dificultatea de a lua o decizie, viata prea aglomerata sau din contra, dezolant de pustie, narcisismul, complexele sau nevoia constanta si obdesanta de a fi neobisnuit de atragatoare (sau atragator, caci virusul s-a adaptat astfel incat sa afecteze si barbatii).

              Pentru mine insa dependenta de cumparaturi e o manifestare a dependentei de el. Si in cazul meu mai exista un simptom, extrem de special: il simt de fiecare data cand ma privesc purtand ceva nou si-mi imaginez reactia lui, desi mi-a explicat clar ca m-a vazut in atatea ipostaze... ca ma cunoaste atat de bine... ca e greu sa mai fie impresionat de ce port... Atat de clar mi-a explicat si atat de bine am inteles, incat ma straduiesc din rasputeri sa-mi gasesc o pereche de pantofi pe care sa-i pot purta cu rochia noua...

Holograf - Primavara incepe cu tine (Bine, atunci vara... Fie, toamna, daca spui tu)

           'Primavara incepe cu tine' - asa si-au intitulat cei de la Holograf concertul sustinut marti seara la Polivalenta. Spectacolul, dedicat publicului feminin (cum altfel), s-a axat pe piese energice, antrenante, celebrele balade ale trupei (cu una sau doua exceptii) fiind doar 'trecute in revista' intr-un potpuriu interpretat unplugged. Concertul a fost gandit si ca un remember al devenirii trupei, Dan Bitman invocand clipe memorabile din istoria formatiei, intr-un dialog purtat cu publicul entuziast inainte de fiecare cantec. A vorbit despre Costinestiul anilor '80, despre rock-ul atat de iubit in acele vremuri in care cuvantul "comercial" nu fusese inca inventat, despre incercarile care i-au marcat si i-au unit ca prieteni si ca trupa. In acest timp pe ecranele imense montate in spatele si in partile laterale ale scenei apareau fotografii "de colectie", cu membrii formatiei zambind increzatori, purtand plete si imbracati cu haine care acum par cel putin ciudate. Eu nu am si nici nu as putea avea amintiri clare din acele vremuri aflate la mai bine de 20 de ani departare, dar cred ca ceea ce am simtit a fost nostalgie, desi, cum spuneam, acei ani nu ocupa niciun loc in memoria mea.

Explicand ce i-a motivat de-a lungul carierei, Bitman a declarat cu umor "am vrut mereu doar 3 lucruri: sa cantam bine, sa aratam bine si sa ......". A continuat, in strigatele si aplauzele publicului (ale publicului feminin, evident) "si sa... sa facem atmosfera bine".

Efervescenta este o caracteristica invariabila a concertelor formatiei, iar cantecele celor de la Holograf ne reamintesc de adevarul din cliseul atat de tocit conform caruia 'viata e frumoasa'. Versurile vorbesc despre mari iubiri, despre momente pasionale si clipe de amaraciune, despre impliniri si ratari, despre cautari febrile, despre acea dragoste unica care ne insoteste prin viata si dupa ce povestea s-a sfarsit, despre resemnare, dar si despre noi inceputuri...

Despre oamenii care lasa in urma lor un dor nesfarsit - '...ma-ntreaba zilele, daca mai vii / Si noptile, daca mai stii...'

Despre clipa in care suntem mai intelepti, dar si mult mai tristi -     '...n-am stiut  / ca dragostea o pretuim numai atunci cand a trecut...'

Despre cum se descurca barbatii cu nostalgia - '... nu incerca sa te mai minti la nesfarsit / sa nu spui ca n-ai iubit', si despre emotiile lor - '...si baietii plang cateodata, / nu-i asa?'... (Nu!)

Despre parteneri carora le mai cerem o sansa - '... si as vrea sa pot sa-ti spun bine-ai venit..'

Despre revelatii si pierderi - '.... se-ntampla doar o singura data / si cauti toata viata apoi', despre regrete devastatoare care insa nu pot ucide speranta ' ne umplem apoi de durere/ ne-nchidem in suflet de dor / dar tot mai visam in tacere'...

Despre curaj - '... sunt singur pe drum'  si despre credinta in miracole 'vreau o minune...'

Despre dezolarea apasatoare a singuratatii  '...fara ea / de ce sa mai traiesc', si despre blestemul / binecuvantarea cautarii eterne 'cate zile vor mai fi / cate zile voi trai / stiu ca nu am sa mai iubesc / pana nu am s-o gasesc'...

.......................................................................

Am descris concertul intr-un text plin de sentimentalism dulgeag, dar nu pot schimba niciun cuvant, semn ca aceasta a fost felul in care am eu perceput spectacolul. Nu am nimic de spus in apararea mea, poate am o predispozitie in acest sens...

The curious case of Benjamin Button - ratacirea stranie printre varste si nedesavarsiri

'The curious case of Benjamin Button' e un film unic, tulburator, diferit de tot ce-am vazut pana acum si foarte probabil de tot ce voi vedea de acum incolo. E un film despre moarte, despre iertare, despre dragoste, dar mai presus de toate despre viata.

Fimul reda viata unui om al carui corp experimenteaza varstele in sens invers. Povestea curge prin intermediul unui jurnal citit de fiica lui Daisy, femeie care a fost iubirea vietii lui si care acum se stinge pe patul unui spital intr-un New Orleans ravasit de uraganul Katrina. Asa cum ne spune de-a lungul filmului, Benjamin Button s-a nascut in circumstante neobisnuite, absurde as spune eu, caci isi incepe viata incatusat in trupul unui batran de 90 de ani asupra caruia varsta a lasat urme adanci, trup ce intinereste pe masura ce el inainteaza in varsta.

Filmul e impresionant datorita unei teme recurente: aceea ca varsta nu este decat un numar... Si ce cale mai buna de a sustine aceasta idee decat spunand o poveste in care personajul principal merge printre varste in sens invers si trebuie sa experimenteze viata in acest fel? O poveste in care un copil de 6 ani isi doreste sa se joace, dar trupul batran il obliga sa stea intr-un scaun cu rotile... O poveste in care un barbat se indragosteste profund de o femeie tanara si frumoasa careia in aparenta ii poate fi tata...  O poveste in care un barbat paraseste femeia iubita mai presus de viata constient ca nu peste mult timp va arata atat de tanar incat sa poata fi considerat fiul ei...

Povestea exploreaza curajul, alegerile, ratarile si sansele lui Benjamin. Personajul este un observator sensibil al lumii din jurul sau si spunandu-si povestea, care incepe intr-un azil de batrani, ne face martori ai mortii si ne obliga sa descoperim viata. Si desi din punct de vedere medical Benjamin este cea mai mare ciudatenie imaginabila, ceea ce-l face special nu este corpul sau care intinereste pe masura ce anii trec, ci povestea lui de iubire, pe care spectatorii o descopera avand in gand iubirea care i-a facut pe ei insisi sa se simta speciali.

Regia este impecabila, filmul emotioneaza prin poveste, prin dialoguri si imagini si ne lasa cu o nostalgie devastatoare dupa vietile traite intens si fara plase de siguranta... Personajele sunt extrem de complexe si aduse la superlativul trailor. Un film pe care trebuie, trebuie sa-l vedeti. Trebuie sa intelegeti cum se face ca cel mai mare miracol al unei vieti care sfideaza legile firii ramane iubirea, care in general  constituie un caz intr-adevar  foarte, foarte curios...

Limelight - lumina rampei si obscuritatea regretelor

Limelight Piano Bar (Calea Victoriei 100) e un pub cu totul si cu totul special...

Decorul reproduce o epoca ce aici isi retraieste gloria: mobila de lemn masiv cu finisaje de bronz si marmura, covoarele, tablourile, lumanarile, canapelele confortabile, culorile inchise si elegante, toate amintesc de conacele boieresti din cartile unei varste apuse (sigur, instalatia masiva de aer conditionat asezata pe mijlocul unui perete altminteri decorat impecabil spulbera putin din atmosfera de muzeu).

Dar cea mai puternica amintire pe care o lasa Limelight este legata de muzica de acolo: un grup de muzicieni bulgari reproduc folosind vocea calda, chitara si pianul cantece care au schimbat istoria muzicii. Iar pianul la care canta este neobisnuit de mare si iesit din comun: nu pot spune daca este un pian in forma de masa sau o masa in forma de pian, dar pe scaunele din jur stau asezate persoane care fredoneaza si aplauda cu entuziasm.

Candva, probabil in aceasta viata, am petrecut aici o seara de neuitat. Am dansat pe ritmurile anilor '70 si '80, am baut cocktail-uri, iar barbatul frumos care ma insotea m-a curtat de parca de-abia ma cunoscuse, desi mergeam impreuna acasa, mi-a oferit galant lectii de dans si m-a suportat cu stoicism cand am cantat mult prea aproape de urechea lui. Ne-am sarutat, am avut o conversatie agreabila, am ascultat 'Strangers in the night', ne-am alintat, am glumit si am ras. Si sigur ne-am mai indragostit un pic unul de celalalt.

Limelight e incarcat de o atmosfera retro de o eleganta neobisnuita in peisajul bucurestean. Chelnerii poarta joben, iar chelneritele rochii negre mulate. Limelight, tradus in limba romana, inseamna 'lumina rampei', dar  pub-ul are lumina difuza si inspira mai degraba discretie si eleganta subtila.

Limelight e legat de el... imi aminteste mereu ca "in anii astia am mai trait un pic/ am dat iubirea pe totul sau nimic", vorba cantecului...